Dacă aş avea ȋncă o viaţă de trăit

Dacă aş avea ȋncă o viaţă de trăit, aş trăi-o, fără să ȋncetez nici măcar pentru o clipă să fiu eu ȋnsumi.

Pentru asta am ȋnvăţat că timpul nu stă ȋn loc, chiar dacă iubim, chiar dacă suferim;

Am ȋnvăţat cȃt de răi pot fi oamenii ȋn ȋncercarea lor de a găsi fericirea, fără să-şi dea seama că vine de undeva din interior;

Am ȋnvăţat că nu putem iubi numai după ce ne dăm seama că nu putem trăi fără iubire. Şi din păcate sunt oameni care n-au ȋnvăţat să iubească;

Am ȋnvăţat că unii oameni chiar pun suflet ȋn ceea ce fac, dar asta nu ȋnseamnă că au reuşit să facă ceva;

Am ȋnvăţat să iubesc viaţa cu toate momentele pe care le oferă; toate se ȋntȃmplă cu un scop;

Am ȋnvăţat ce simţi cȃnd viaţa ȋţi este aruncată din nepăsare, ȋntr-o cursă contra cronometru, concurȃnd cu moartea şi pentru asta am ȋnvăţat ce ȋnseamnă să te naşti pentru a doua oară;

Am ȋnvăţat ce ȋnseamnă să simţi că mori ȋn clipe grele şi să trăieşti cu speranţa că vei renaşte odată;

Am ȋnvăţat ce simţi ȋn momentul ȋn care dai naştere unei noi vieţi şi cȃt de multă rezonanţă poate avea un banal cuvȃnt, "mama";

Am ȋnvăţat că lucrul cel mai important este să fi "om", dar asta nu ȋnseamnă că toţi oamenii sunt "oameni";

Am ȋnvăţat că toţi suntem născuţi pentru a crede.

Cred ȋn Dumnezeu, deşi poate nu ȋntotdeauna cu aceeaşi intensitate, dar cred;

Cred ȋn oameni, deşi de multe ori greşesc crezȃnd ȋn ei;

Cred ȋn ochii unui om necăjit, de parcă n-ar putea să mintă;

Cred ȋntr-un viitor, deşi nesigur, dar care ȋţi dă speranţe;

Cred ȋn lacrimi şi ȋn durere; dacă nu aş crede, aş deveni imun şi nu aş şti să apreciez fericirea;

Şi cȃnd voi ajunge la final, aş fi ȋmpăcată cu gȃndul că am ȋnvăţat să cred că omul este minunea ce se repetă-n fiecare.

Biserica din Densus

Despre Biserica din Densus

- locatie: Com. Densus, Jud. Hunedoara;

- ridicata in secolul al XIII-lea, in stil romanic, pe ruinele unei constructii din secolul IV;

- construita din pietre fasonate romane, aduse din ruinele din apropiere;

- pictura murala, datand din 1443;

- initial folosita de catre romanii adepti ai calvinismului, dupa unirea romanilor din Transilvania cu Biserica Romei a devenit biserica greco-catolica;

- autoritatile comuniste au trecut-o in folosinta Bisericii Ortodoxe Romane.

Trăim ȋntr-o eră a vitezei. Ştim ȋnsă să trăim cu adevărat?

             Trăim ȋntr-o eră a vitezei, lucru de care profităm din plin. Avem avantajul tehnologiei avansate, care de cele mai multe ori ȋnlocuieşte atȃt efortul fizic, cȃt şi pe cel psihic. Avem acces la informaţie şi aceasta ȋn mare parte datorită internetului. Însă de cele mai multe ori internetul ajunge să fie folosit din obişnuinţă, ȋn special de plictiseală. Tinerii sunt cei mai afectaţi şi totul porneşte de la "a ȋnvăţa".

            Un copil preocupat de cu totul altceva decȃt discuţiile pe Mess şi de ȋntȃlnirile pe Facebook este din start marginalizat şi considerat ca făcȃnd parte dintr-o altă lume. Copiii, respectiv tinerii, recurg ȋn general la internet de plictiseală, pentru că au prea mult timp liber.

            În clasele primare, elevii ȋnvaţă de teama părinţilor sau a profesorilor, iar ȋn anii de liceu apar absenţele pe motiv că nu ne interesează materia, nu ne place profesorul sau avem probleme foarte importante de rezolvat. Lucruri care devin chiar "normale" ȋn anii de studenţie.

            Cred că mai degrabă trăim ȋntr-o eră a internetului, a dezgustului pentru carte şi pentru tot ceea ce ar putea ȋnsemna cultura. Vezi ȋn fiecare sfȃrţit de săptămȃnă că pȃnă şi cel mai mic local de pe bulevard este ticsit, ȋn timp ce una din cele mai mari şi mai goale clădiri rămȃne teatrul. Evident că se preferă ȋntȃlnirile pe Mess ȋn detrimentul celor faţă ȋn faţă, ȋntrucȃt este tot mai dificil să vorbeşti coerent. Vorbim ȋn limbaj codificat, convenţional, de genul ms, nb, pls, brb şi multe altele, pentru că aşa se cere. Iar legat de iubirile trăite prin SMS-uri...să fim serioşi. Îşi pierd timpul fără să ajungă poate vreodată să ȋnţeleagă ce ȋnseamnă a iubi.

            Aşadar, visăm pe Google pentru că avem timp, nu pentru că trăim pe fugă. Un om ocupat, care trăieşte pe fugă, nu are timp să viseze; el foloseşte internetul ca sursă de informare şi mijloc de comunicare.

            Cred că nu putem să ştim niciodată ce ȋnseamnă cu exactitate a trăi cu adevărat. Pot doar să spun că am reuşit să ȋnvăţ anumite lucruri din ceea ce am trăit.

Regina ostrogotilor

George Cosbuc

Jalnic vîjîie prin noapte glasul codrilor de brad,
Ploaia cade-n repezi picuri, repezi fulgerele cad. 

În castelul de pe stîncă, la fereastra solitară,
Stă pe gînduri o femeie şi priveşte-n noapte-afară. 

Al ei suflet e furtună, noapte e gîndirea ei -
Astăzi ea e pusă-n rîndul celor mai de jos femei! 

E regina ostrogotă! Dar în turn aici e roabă;
Lacrămile-n ochii palizi îi sunt singura podoabă. 

În tăcerea din odaie-i întra cruntul Teodat,
Ea se-ntoarce tristă, blîndă: - "Tu-mi eşti rege şi bărbat. 

M-ai privit întotdeauna ca pe-o piedică din cale,
Pentru ce-mi ascunzi de-a pururi taina gîndurilor tale? 

M-ai închis aici în lanţuri; am răbdat în chip pagîn,
Şi mi-am zis: El are dreptul! Mi-e bărbat şi mi-e stăpîn. 

Mi-ai ucis pe-ntîiul sfetnic şi rîdeai că lumea plînge
Cînd de barba lui căruntă spada ţi-o ştergeai de sînge. 

Şi-am tăcut, zicîndu-mi iarăşi: El a fost supusul tău,
De-a făcut vrun rău, tu rege, trebuie să curmi ce-i rău. 

Mi-ai luat apoi copilul să-l ucizi! Şi-am zis: E bine!
Tu-i eşti tată şi ai dreptul peste fiul meu ca mine. 

Dar el nu era al nostru, el era al ţării-ntregi,
N-ai ucis în el un rege, ai ucis un şir de regi. 

Vii, acum trimis de alţii, vii să scapi şi de regina,
Teodat, îţi temi domnia! O s-o pierzi, a cui e vina? 

Am putut să fac revoltă, ori pe-ascuns să te omor,
N-am făcut-o, că mi-e milă! Nu de tine, de popor! 

Tu erai un om de luptă, fără rang şi fără nume,
Eu ţi-am dat coroana ţării, să te fac stăpîn pe-o lume. 

Şi-acum asta-i răsplătirea ce mi-o dai?... E tot atît!
Dacă moartea mea ţi-ajută, vino, strînge-mă de gît. 

Pe femeia pusă-n lanţuri n-o ucizi, că-i mişelie!
Pe regină ai tot dreptul s-o ucizi, că-ţi e soţie!" 

Nobilă, cu ochi de flăcări, ea priveşte-n faţa-i drept.
Şi, zicînd, desface haina de pe tînărul ei piept. 

Iar mişelul stă, se uită, dă apoi; şi grabnic undă
Sîngelui ţîşni din rană; şi-a căzut Amalasunda. 

Şi plecat peste cadavru, el cu ochi de idiot
A-nvîrtit pumnalu-n carne să se scurgă viul tot. 

A deschis apoi fereastra, şi pe colţuroasa stîncă
Hohotind a-mpins cadavrul în prăpastia adîncă. 

Surd vuia prin codri vîntul, brazii se-ndoiau de vînt,
Urletul suna sinistru ca un urlet de mormînt. 

Parcă negrele blesteme şi le-amestecau haotic
Mii de glasuri, ţara toată, tot poporul ostrogotic. 

Teodat, tu rîzi! Dar moarta cea lipsită de sicriu
Îşi va răscula poporul, să te sfîşie de viu!

Barbatul si femeia

Victor Hugo

 
Bărbatul este cea mai elevată dintre creaturi. Femeia este cel mai sublim ideal.
Dumnezeu a făcut pentru bărbat un tron, pentru femeie un altar.
Tronul exaltă, altarul sfinţeşte.
Bărbatul este creierul, femeia este inima.
Creierul primeşte lumină, inima primeşte iubire. Lumina fecundează, iubirea reînvie.
Bărbatul este puternic prin raţiune, femeia este invincibilă prin lacrimi.
Raţiunea convinge, lacrimile înduioşează sufletul.
Bărbatul este capabil de eroism, femeia - de orice sacrificiu.
Eroismul înnobilează, sacrificiul aduce sublimul.
Bărbatul are supremaţia, femeia are intuiţia.
Supremaţia semnifică forţa, intuiţia reprezintă dreptatea.
Bărbatul este un geniu, femeia este un înger.
Geniul este incomensurabil, îngerul este inefabil.
Aspiraţia bărbatului este către gloria supremă, aspiraţia femei este îndreptată către virtutea desavârşită.
Gloria face totul măreţ, virtutea face totul divin.
Bărbatul este un cod, femeia este evanghelia.
Codul corijează, evanghelia ne face perfecţi.
Bărbatul gândeşte, femeia intuieşte.
A gândi înseamnă a avea creier superior.
A intui, simţind înseamnă a avea în frunte o aureolă.
Bărbatul este un ocean, femeia este un lac.
Oceanul are o perlă care îl împodobeşte, lacul, poezia care-l luminează.
Bărbatul este un vultur care zboară, femeia - o privighetoare ce cântă.
A zbura înseamnă a domina spaţiul, a cânta înseamnă a cuceri sufletul.
Bărbatul este un templu, femeia este sanctuarul.
În faţa templului ne descoperim, în faţa sanctuarului îngenunchem.
Bărbatul este plasat acolo unde se sfârşeşte pământul, femeia acolo unde începe cerul.

Viata printre moarte

Atingeri

Ating varful degetelor tale

Şi simt căldura lor in jurul meu,

Iar varful degetelor mele

Mai reci sunt ca un suflet de ateu.

Dar palmele sunt parcă umede,

O fi emoţia vinovată,

Iar palma mea şi palma ta

Sunt doar o umbră-ntruchipată.

Nu pot să te privesc mai mult de-atat

Şi nici nu pot privi spre tine

Căci tu nu eşti precum sunt eu,

Tu eşti căldura, eşti sangele din mine.

Privesc in ochii tăi de flăcări

Pătrunzandu-le căldura cu greu,

Căci tu eşti Dumnezeul mare,

Iar eu ateul in luptă cu tine mereu.

Chemarea necunoscutului

Nici nu ştiam că vei pleca,

Insă speram că vei rămane

Să strang in palme zeci fărame

Din şansa de a judeca.

Te duci...şi eu răman

Aici, in locuri calde, primitoare

Si mă intreb in sine-mi:"Oare,

Primeşti căldura noului stăpan?"

Răman...te du cu bine

Şi ai grijă de tine oricand,

Iar dacă am să-ţi ies in gand,

Nu-ţi fie teamă pentru mine.

Să ai curaj să-nfrunţi pe-oricine,

Chiar de e foc, de-i apă sau iubire,

S-ajungi cu fruntea pan` la fericire,

Insă un om durerea să-ţi aline.

Caută omul de inimă cerut

Şi nu te da pradă raţiunii,

Căci inima e martora minunii

De a iubi un om necunoscut.

Urmează-ţi tot timpul chemarea

Chiar de e ură, iubire sau durere

Şi aşteaptă să capeţi putere

Să-nvingi pe vecie uitarea.

Mai bine lasă…

Dacă crezi că n-ai să poti

S-atingi cu fruntea fericirea,

Iar cu privirea să-ncanti luna,

Mai bine lasă...

Dacă crezi că-n viaţa asta

Ajungi să vezi intreaga lume

Şi s-o cunoşti din orice punct,

Mai bine lasă...

De simţi că mori in clipe grele,

Şi nu e nimeni să te-alinte

Şi speri că vei renaşte-odată,

Mai bine lasă...

Dacă visezi in nopţi senine

Că-n lume treci precum un vis

Şi n-are rost să lupţi cu nimeni,

Mai bine lasă...

Dacă credinţa ta e pură,

Fără minciună sau trădare

Şi vezi că-n jurul tău e haos,

Mai bine lasă...

Insă de crezi că n-are rost

Să fii tu insuţi pan` la capăt

Urmand cu paşi mărunţi cărarea-ţi,

Mai bine lasă...

Fără rost…

O nouă zi apare-n geam

Şi este clar că-i dimineaţă,

Iar el, poetul stă gandind...

La viaţă.

Să-nceapă el acum să scrie?

Mai are oare-acum vreun rost

Să scrie-o nouă epopee

Din tot ce-a fost?

Incepe-ntr-un tarziu povestea

Unui bătran ce-abia mergea

Pe-un drum pustiu, pe timp de noapte,

Pe calea sa...

E frant bătranul din poveste,

Iar autorul supărat

Ii strigă parcă-n ghilimele:

"Cazi la pămant, bătran stricat".

Şi el căzu...

Puterea parcă i se scurse,

Iar inima abia că-i bate

Şi palmele bătătorite

Strangeau uşor iarba uscată.

Se duce...se stinge-n fiecare clipă,

O carte Sfantă-i cade din manta,

Abia c-o vede şi şopteşte:

"Doamne, ia-mă in Impărăţia Ta".

N-avea nimic in lumea asta,

N-avea copii, n-avea nici casă,

Era doar el, nimic mai mult

Şi chiar puterea lui il lasă.

Ii strigă-ntr-un tarziu poetul:

"Să nu cumva să mori, bătrane

Căci viaţa ta e-n mintea mea

Şi de tu mori, ce-mi mai rămane?"

Nu apucă insă s-asculte

Cuvintele acelea ne-nţelese;

Inchise ochii şi muri

In ierburile dese.

"Iar m-ai trădat, bărtane!"

Strigă poetul cu putere;

"Ce pot să fac să te renasc,

Bătran stricat...plin de durere?"

S-a dus povestea incepută,

S-a dus creaţia de o viaţă,

Pană şi eroii-mi mor

De dimineaţă...

Îmi ceri prea mult

Imi ceri prea mult;

Nu cred că am să pot vreodată

Să rup din cerul meu o stea

Şi-o lună, totodată.

Pe cerul meu nu este lună,

A fost furată cand imi era aproape,

Insă am inţeles motivul:

Era iarnă,...era noapte.

Dar stele mii şi mii se nasc

Cu fiecare clipă care trece

Şi nu le vrei, nici nu iţi plac

Căci era iarnă,...era rece.

Iţi pot da soarele de vară

Şi stele-o mie legate intr-un cult,

De nu le vrei, iţi spun cu indrăzneală:

Imi ceri prea mult.

Vânători de vise

Feriţi-vă de vanători de vise,

Nu ii urmaţi cand indelung vă cheamă,

Urmati-vă chemarea interioară,

Nu-i luaţi pe toţi in seamă.

Nu incercaţi s-atingeţi idealuri,

Nici nu luptaţi s-ajungeţi pan` la nori,

Veţi fi convinşi, nu minte niciodată

O inimă cuprinsă de fiori.

Voi vă jucaţi cu soarta voastră,

Vă amăgiţi cu vorbe spuse-n vant,

Nu ştiţi cată putere-nseamnă cateodată

Amarul unui suflet frant.

Visaţi, căci visul nu vă costă,

Ajungeţi robi ai viselor frumoase,

Dar vă treziţi la capătul speranţei

Şi inceputul morţii ruşinoase.

Nu pot să ştiu cine sunt primii,

De suntem noi, de sunteţi voi,

Vom sta cu toţii faţă-n faţă

La judecata de apoi.

Omule…minune

Omule...tu...

Repetabila minune,

N-ai să aflii niciodată

De ce-ai fost pus stăpan pe-o lume.

Căci tu...doar tu...

Amestec minunat de lut,

Ai prins suflet precum nimeni

Şi sfant ai fost de la-nceput.

Dar tu...de ce chiar tu,

Minune vie,

A trebuit să faci păcatul

Ce azi intreaga lume-l ştie.

Şi tu...tocmai tu...

Minunat de păcătos

Rogi cu braţele intinse

Cerul, iar el te-ascultă furios.

Acum...chiar tu,

Uitand că eşti minune

Te-ngropi cu mainile pe piept

In semn de rugăciune.

Pentru că tu , marea minune

Te-ntorci de unde ai plecat

Şi-ai să revii in altă lume

Pur şi fără de păcat.

De dorul tău

Am hotărat să hoinăresc prin lume

Văzand azi mult mai clar in ochii tăi

Durerea ce din suflet parcă plange,

Iar noi suntem atat de răi...

Nu inţeleg ce-nseamnă depărtarea,

Va trebui să-nvăţ să rătăcesc,

Mă las purtat de vant şi de durere,

Amăgindu-mă că totul e firesc.

Ajuns acum prin locuri neumblate

Rugand zadarnic puterile divine,

Glasu-mi parcă-ncepe a se frange,

Mi-e tare dor de tine...

De dorul tău ard flăcările-n cale,

Deşertu-i parcă tot mai secetos,

A mea fiinţă nu mă mai suportă,

Iar Polul este tot mai friguros...

Deşi n-am vrut să ştiu de nimeni,

Oricat de rar priveam trecutul,

Cand indoielnic mă-ntrebam,

Al tău era sărutul...

Cât ne-am iubit

Du-te, te las să pleci oriunde

Căci ştiu că-ţi va fi greu

Să nu mai ştii de mine,

De dorul meu...

Vei cauta cu disperare crudă

Tot ce-ai avut; iar tot ce ai lăsat

S-a năruit precum un vis zadarnic

Cand ai plecat...

Nu plange-acum, căci n-are rost

Să-ţi plangi trecutul demodat,

Urmează-ţi drumul pas cu pas,

Nu fii speriat...

Rămai pe loc, aşa-i mai bine

Nu are rost să dezgropăm

Trecutul nostru fără nume,

Nu ne trădăm...

Eram mai reci ca două stele-n boltă,

Insă cand ai plecat am suferit;

Nu vei şti poate niciodată:

Eu te-am iubit...

Acum iubim, suntem iubiţi,

Trăim cu gandul c-am greşit,

Totu-i trecut, amintire, vis pierdut,

Cat ne-am iubit...

De dragul tău, lumină vie

De dragul tău mă nasc acum

Şi capăt viaţă pe pămant,

Prinzand cu sufletul meu trup,

Lumină vie, acorduri magice de cant.

De dragul tău trăiesc prezentul

Şi caut aripi ca să zbor,

Să fiu aievea langă tine

Lumină vie, in scurta viaţă de actor.

De dragul tău rătăcesc prin lume

Să aflu fericirea ce ne cheamă;

Cu braţele intinse, abia ajung la tine

Lumină vie, cu gust amar de dramă.

De dragul tău răman azi nemişcată

Invăluită-n clipe ce-au trecut,

Privindu-ţi ochii calzi ce iţi trădează

Lumina vie, inchisă-ntr-un sărut.

De dragul tău mă rog adesea

Şi-ngenunchez umil cu palma larg deschisă

Sperand să nu se stingă niciodată

Lumina vie, ce-n noi a fost aprinsă.

Poveste

De ţi-am greşit vreodată,

Sau de-ţi greşesc mereu,

Te rog mă iartă,

N-am vrut eu...

Nu mă ierta fiindcă iubeşti

Sau că vrei să fiu iertată,

Ci pentru că aşa simt eu,

Sunt vinovată...

Şi nu uita că ţi-am greşit

De-atatea ori, fără voinţă

Şi-am plans apoi in faţa ta

Cu căinţă...

Chiar şi greşeala e firească

Incă din timpuri depărtate

Şi e urmată de iertarea

De păcate...

Iţi cer acum insă iertare

Pentru ce-a fost şi ce mai este,

Iar ceea ce am scris mai sus

E poveste...

Mă-nalţ la cer

E rece, e mult prea rece pentru-a spera la o caldură,

Iar noi infăşuraţi de dorul unui moment pierdut,

Gandim la depărtarea ce-aşteaptă să se nască

Din tot ce-a fost şi-acum ne e necunoscut.

In palme puterea creşte aşteptand odată cu curajul

Să se prefacă-ntr-o putere ce-alungă idealuri

De vise şi iluzii purtate-n chip angelic

Pe undele visării şi pe-ale mării valuri.

Ingenunchind să cerem indurarea de la Cel de sus,

Clădim in noi speranţa că tot ce-a fost e bun

Iar ceea ce va fi de-acum n-ainte-n astă incăpere

Să nu se preschimbe niciodată precum ţigara-n scrum.

Tu strange-mi mana rece ce o intind spre tine,

Nu mă opri din ceea ce-am să fac,

Iar lacrimile ce-mi curg acum pe faţă

Aievea apărea-vor in faţa ta precum un lac.

Mă-nalţ la cer simţindu-mi trupul gol

Şi dinţii incleştaţi de frigul ce mă doare,

Urmează-mă pe-un drum pavat cu flori,

Spunandu-mi că am fost o trădătoare.

Ne trezim chiar acum din visul de speranţă,

Fiind la fel ca la-nceput...in astă incăpere,

Tu mă atingi...eu te ating cu glas pierdut

Simţind in trupul rece a dragostei durere.

Datorită celui care

Plouă intr-un vis al nopţii

In care ingerii vor să coboare

Doar datorită celui care

Imi intinse mana cu o floare.

Datorită lui am fost plecată

Pe valuri roşii de petale

Ce mi-au involburat intreaga clipă

Şi care-au sangerat uşor pe cale.

Zburat-am printre picurii de ploaie

Simţind cum mă ineacă de furie

Şi datorită lor scăpat-am

Fiindcă-mi dăduse pace şi tărie.

Ajuns-am in locuri de iubire,

Iar inima vorbea ca dictatoare

In tirania clipelor marcate

De o durere dulce-nşelatoare.

Şi am rămas acolo nemişcată

De zbuciumul acela sufletesc

Doar datorită celui care

Mi-a dat iubirea, trofeu al visului celest.

Eu sunt…

Eu sunt o romantică-ntr-o lume nebună,

Mă intreb de ce noaptea sub clarul de lună

Aud glasul tău in sute de şoapte,

Văd ochii tăi privindu-m-aproape

Vreau să-nţeleg ce-ncearcă să-mi spună,

Eu sunt o romantică-ntr-o lume nebună

Mă prefac că transform dragostea-n ură;

Simt disperarea ce-l cuprinde treptat,

Ating ochii lui ce plang ne-ncetat,

Mă-ngrijorez că-l văd supărat.

Plang şi eu, am tot plans impreună,

Eu sunt o romantică-ntr-o lume nebună

Inţeleg de ce soarele vrea să apună;

Spun vorbe deşarte pierdute in noapte,

Visez in zadar fierbinţile-i şoapte,

Incerc să-l aduc iarăşi aproape.

Sper că vom fi din nou impreună,

Eu sunt o romantică-ntr-o lume nebună.

Vorbeşte marea

Pe ţărmul mării stau privind

Un trist apus de soare,

Mă-ngrijorez, nu-l văd venind

Şi clipe nu-s deloc uşoare.

Ca orice om de rand eu cred

In destin şi-n idealuri,

Visez acum parcă plutind

Ca barca pe-ale mării valuri;

Imi amintesc cum mai demult

Imbrăţişaţi stam pe o stancă

Şi valuri spumegande o loveau

Şi ne vorbea marea adancă.

Noi o vedeam ca pe-o bătrană

Atingand cu degetul uscatul,

Ne-a spus ceva, dar noi atunci

N-am luat in seamă sfatul:

"- Aflaţi că trebuie s-ascultaţi

Cu-nţelepciune ce vă spun

N-am dat acest sfat nimănui,

Dar cred că este un sfat bun;

Căci in tinereţe şi eu am iubit

Şi ştiu ce-nseamnă fericirea,

Chiar dacă cateodat-am suferit,

Totuşi cineva mi-a dăruit iubirea;

Omul odată-n viaţă spune:

< Da, iubesc cu-adevărat>,

O spune ca-ntr-o rugăciune,

Căci are sufletul curat."

Atata doar ne-a spus ea, marea

Şi-a dispărut bătrana-n val,

Imi amintesc mereu de sfatul ei,

Cred că-i cel mai frumos dar;

Şi mă trezesc din vis văzand

C-afară este noapte

Şi de departe parc-aud

Venind spre mine nişte şoapte.

Pe ţărmul mării-am stat privind

Un trist apus de soare,

Mă-nseninez, il văd venind

In mană cu o floare.

Ce este omul?...

Mă intreb adesea: "Ce e omul?,

De unde vine, unde pleacă..."

Şi drept răspuns inclin să cred

Că-i un biet trecător printr-o lume opacă.

Il văd adesea cum trece pe stradă

Grăbit să nu piardă o clipă

Din timpul ce i-a mai rămas

Şi ce se stinge intr-o pipă.

Dar ce e omul in final?

Nu pot să cred cand mi se spune

Că omul e pămant şi apă,

Căci eu il văd ca pe-o minune.

Şi totuşi omul e minunea

Ce se repetă-n fiecare

Pe-acest pămant plin de păcate

Şi-umbrit de-atata supărare.

Primul pas făcut in viaţă

Este şi primul către moarte,

Grăbindu-l parcă-n veşnicia

Ce-apare scrisă-n orice carte.

Dacă aş pleca

Mă gandesc să plec,

Insă aş vrea să şi răman,

Nu ştiu ce parte-mi să ascult

Si mă intreb...

Dac-aş pleca, ar fi mai bine

Pentru mulţi din jurul meu

Dar ştiu că tu vrei să răman

Langă tine...

Tu nu vrei să plec,

Mi-ai spus de-atatea ori

Că dacă plec eu, vei fi singur

Şi-ai să mori...

De voi pleca, nu-ţi fie teamă

Voi fi aievea langă tine

Clipă de clipă, ceas de ceas...

Nu-ţi fie teamă...

Nu vei fi niciodată singur

Căci iţi promit: mă voi intoarce

Să iţi sărut obrazul fin

Şi-am să răman...

Dar parcă nu-ndrăznesc să plec,

Mi-e parcă frică să te las

Să stai singur ceas de ceas,

Nu pot pleca...

Dar vreau să plec, insă nu pot

Şi-mi spun: "Să nu priveşti-napoi"

Şi simt că sufletul mi-e gol,

Nu pot să plec...

Dac-aş pleca, cu ce-aş rămane?

C-un suflet gol şi fără tine,

Insă cand ochii iţi privesc,

Simt că mor...

Am hotărat: nu voi pleca

Nu vom mai fi niciodată

Tu singur...eu c-un suflet gol,

Aici răman...

Vorbele tale

Am luat aminte ce mă invăţai,

Iar sfatul tău imi este rugăciunea

Ce o rostesc cu-ncredere in sacru,

Sperand că insăşi sfatul tău este minunea.

Indrug cuvinte ce ţi-i le-am mai spus

In clipele de temere profundă,

La care-mi răspundeai cu o căldură

In care inima-mi simţeam cum se cufundă.

Visez să cred in inimă profund,

Căci insăşi inima e propriul meu profet

Ce imi arată necunoscutul vieţii

Notat pe pagini albe de caiet.

Aud şi-acum vorbele tale,

Care atunci mi se păreau in van

Şi le ascult atent cu disperarea

Unui drumeţ străin oprit la han.

Insă precum drumeţul ce merge către ţintă

Mă-ndrept eu inspre tine şi-ncerc să te visez,

Să văd lumina inimii din tine

Şi inima-mi să o urmez.

Destin

Arată-mi tot ce ştii de lumea asta

Şi speră să poţi să o trăieşti din plin,

Incearcă să uiţi trecutul umbros

Şi indreaptă-te către senin;

Speră că poţi să faci ceea ce vrei

Şi iartă-ţi destinul pribeag din trecut,

Ascultă-ţi chemarea venită din larg,

Caută-ţi speranţa in ceva mai bun;

Fă din speranţă o punte de ape

Şi treci peste ea cu ochii inchişi,

Căci numai in felul in care te-apropii

Ai să-nţelegi tot ce ţi-am zis;

Nu-ţi risipi viaţa degeaba

Şi caută clipe cu cer senin,

Clădeşte o casă din mii de minute,

Iar din tristeţe un negru mormant.

Dacă…

Dacă vrei…stau langă tine

In astă noapte-ntunecoasă;

Dacă vrei…te ţin in braţe

Şi-ţi spun doar cat eşti de frumoasă.

Şi dacă plangi…te strang in braţe,

Ştergandu-ţi lacrimi de pe gene

Şi de tot plangi…iţi spun din suflet

Cu mine n-ai de ce te teme.

Iar dacă razi…imi eşti senină

Şi-oi rade-alături de tine,

Iar de tot razi…imi faci plăcere

Căci te simţi bine langă mine.

Dacă imi ceri…iţi dau de-ndată

Pămantu-ntreg şi-un cer de stele

Şi iţi şoptesc şi-ţi jur credinţă

Iubirii tale…dragostei mele.

Eminescu

Ai fost şi vei rămane un mentor pentru mine,

Te-ascult mereu, te caut şi dor imi e de tine,

Ţi-ascult mereu acele sfaturi uitate-n coli ingălbenite

Şi le citesc ca pe o rugă a unei morţi nicicum dorite;

In inimă iţi port poeme ce tu le-ai scris in nopţi

Mai negre decat negrul morţii, pe cand cerşeai zilele sorţii;

Te văd mereu in faţa mea, cand scriu versuri de amor,

Te strig pe nume, nu-mi răspunzi şi simt cum vorbele imi mor;

In viaţa mea n-am să-ntalnesc un om ca tine

Ce să mă ierte-n versuri proprii şi să mă certe in satire;

De ce te-ai dus tocmai acum cand m-am născut

Şi cand nevoie am de tine, căci doar o clipă ţi-am cerut…

Fiorii dimineţii

Clopotul mare răsună-n mănăstire,

Vestindu-ne parcă o nouă venire;

Prin sunetul prelung şi cadenţat

Ce-ţi dă fiori de-ai sufletul curat;

Se-aude de departe cum se zbate

C-acelaşi clopot bate-n mii de sat

Călugării-n chilii se roagă ne-ncetat

In haine negre, lungi, cu capul aplecat,

Vorbind cu Domnul prin tăcere

Şi mulţumindu-i că le-a dat putere;

Cu Psalmii-n mană-un Serafim Părinte

Citeşte şi se roagă din Cărţile Preasfinte

Apoi ridică ochii fără să clipească

Şi-aşteaptă ca prin rugă să se nască

In el un suflet bland şi iertător

Pentru cei vii şi pentru cei ce mor.

Sta incremenit in mană cu o cruce

Simţind mangaierea spre suflet cum se duce,

Iar in juru-i lumanări de ceară

Vor parcă de la dansul scanteie ca să ceară;

Le-aprinde-apoi incet pe fiecare

Ingenunchind să ceară indurare

De la Hristos Domnul ce pe Cruce

Spre-a noastră mantuire a indrăznit să urce.

Iadul inimii

Ard intr-un foc mocnit şi tac

Răbdand durerea cu ochii inchişi

Şi n-am să scot din mine-un sunet,

Doar cand cărbunii vor fi stinşi.

Simt cum durerea creşte-n mine

Şi lacrimile-mi curg pe faţă,

Dar nu ajung să spun nimic,

Căci sunt cristale mici de gheaţă.

Aud parcă un zgomot puternic,

Dar ştiu că inima-mi se zbate

Şi n-o provoc la sentimente

Care ii sunt de tot luate.

Cad intr-o prăpastie adancă

Şi simt că n-am s-ajung pămantul,

Mi-e teamă să privesc in jos

Căci doar la viaţă-mi este gandul.

Iubirea vieţii

Ai fost şi eşti lumina vieţii mele

Şi tot lumină ai să-mi fii pe mai departe,

Am avut un timp destinele legate

Precum sunt filele legate intr-o carte.

Te-am iubit şi te iubesc, ştii foarte bine

Şi am să te iubesc pană la moarte

Am nevoie de tine, de mangaierea ta,

Dar şi de jurăminte şi vise prea inalte.

Te chem mereu şi mă gandesc la tine

Şi te visez in fiecare noapte,

Te-aştept şi vreau să-ţi fiu pereche

Şi parc-aud şi-acum a tale şoapte.

Dar nu am fost lăsată să iţi fiu alături

De-acest destin crud ce ne-a indepărtat

Şi nu mai pot să iţi impărtăşesc

Necazuri, bucurii şi sufletu-mi curat.

Am sperat insă că pot iubi pe altul

Dar nu mă pot impotrivi inimii mele;

Ea e cu tine, tot timpul, zi sau noapte

Şi-mi face fără vină zilele mai grele.

Ştiu…

Destinul fiecăruia este de fapt

Un amalgam de suişuri şi coboraşuri

Şi trebuie fiecare dintre noi să-l infruntăm

Petru că nu ştim să apreciem necunoscutul;

Ştiu că timpul nu stă in loc

Chiar dacă iubim, chiar dacă suferim;

Ştiu cat de răi pot fi oamenii

In disperarea lor de a atinge fericirea;

Ştiu că nu putem iubi

Numai după ce ne dăm seama că nu putem trăi fără iubire;

Şi din păcate sunt oameni care n-au invăţat să iubească;

Ştiu că există o luptă continuă

Intre inimă şi raţiune

Şi oricat de mult iubim,

Există oameni care nu ne iubesc;

Ştiu că există oameni care pun suflet in ceea ce fac,

Dar asta nu inseamnă că reuşesc să facă ceva;

Ştiu că dacă razi nu inseamnă că eşti fericit,

La fel cum nu inseamnă că eşti necăjit dacă plangi;

Ştiu că degeaba ai prieteni mulţi

Dacă nu ştii să-i apreciezi;

Şi nu poţi fi un prieten bun dacă nu o demonstrezi;

Ştiu că lucrul cel mai important este să fii OM,

Dar asta nu inseamnă că toţi oamenii sunt OAMENI;

Ştiu că increderea iţi poate fi inşelată,

Dar trebuie să avem incredere;

Ştiu că degeaba aşteptăm iubire,

Dacă nu ştim să dăruim iubire;

Ştiu că visele iţi pot fi spulberate intr-un minut,

Şi asta nu inseamnă că nu putem visa in continuare;

Ştiu că ne dăm seama cat iubim

Doar atunci cand suntem puşi la incercare;

Ştiu că lupta cu tine insuţi este cea mai grea,

Pentru că nu există nici invingător, nici invins;

Ştiu că trebuie să avem incredere in noi inşine

Dacă vrem ca cei din jur să creadă in noi;

Ştiu că există oameni care nu ştiu să-şi mărturisească sentimentele

Dar asta nu inseamnă că nu au sentimente;

Ştiu că indiferent unde ne-am duce,

Fericirea o avem intr-un singur loc;

Ştiu că fericirea fiecaruia contează,

Dar ideea este să-i facem şi pe alţii fericiţi.

Cred…

Fiecare dintre noi credem in ceva sau in cineva…

Cred in Dumnezeu

Deşi poate nu intotdeauna cu aceeaşi intensitate,

Dar cred…

Cred in ziua de maine,

Deşi nu ştiu ce va fi peste cinci minute

Şi e bine să nu ştiu;

Cred in ziua de ieri,

In ceea ce am făcut in viaţă;

Pentru că fiecare zi este binecuvantată,

Dar rareori ţinem seama de asta;

Cred in iubire,

Probabil dacă nu aş crede, n-aş exista

Şi dacă nu aş exista nu aş putea iubi;

Cred in oameni

Deşi de cele mai multe ori greşesc crezand in ei;

Cred in ochii unui om necăjit

De parcă n-ar putea să mintă;

Cred in fericire

Atata timp cat sunt fericit,

Oare dacă n-am să mai fiu, aş mai crede?

Cred intr-un om fericit,

Dar la fel mă pot intreba oare e fericit?

Cred in lacrimi şi in durere,

Dacă nu aş crede in ele, aş deveni imun

Şi nu aş şti să apreciez fericirea;

Cred in viitor,

Probabil cred in el pentru că nu-l cunosc;

Cred că toţi suntem făcuţi pentru a CREDE…

Luptând cu mine

Trec uneori zile in şir

Fără să ştiu ce se intamplă

In jurul meu şi-n lumea-ntreagă

Şi stau cu mainile-mi la tamplă.

Dar cand intr-un final

Aud durerea car strigă,

Intorc privirea către soare

Şi-i cer lui să mă invingă.

Plecat apoi peste cadavre

Şi plecat peste durere,

Ştiu că la final inving

Căci soarele n-are putere.

Inving soarele cu uşurinţă

Căci imi permite să-l ating,

Ştiu că greu imi inving eu-l

Dar am să lupt pană mă sting.

Nu vreau

Nu vreau ca cerul să se innoreze

Din cauza mea şi să-mi spui

Că vinovată sunt de toate

Şi in zadar mi te opui.

Nu vreau ca timpul să teacă

Mai repede ca un ecou

Şi-apoi să-ţi spun că vremea noastră

Inchisă sta-va intr-un cavou.

Nu vreau nimic ce te-ar face să crezi

Că lumea mea este nebună,

Sau că romantică trăiesc

Şi soarele vreau să apună.

Nu vreau ca tu, omul cu care

Am clădit bolta Capelei Sixtine

Să vezi in mine femeia statuie

Pe care nimic nu poate s-o aline.

Nu vreau să pleci, rămai cu mine

Să-ţi spun cat de mult te iubesc,

Iar dacă consideri că nu are farmec,

Veghează depărtarea…doar asta voiesc.

Petale de allele

Acum, cand petale de lalele-ncep să cadă,

Acum, cand ochii tăi in ochii mei incep să vadă

Şi-albastrul cerului e ideal in soare,

Las’ gandurile tale in mintea mea tresare.

E greu să fii perfect, cand nici nu eşti,

E greu să simţi că mori, cand tu trăieşti,

Dar totuşi lasă-te purtat de mana sorţii

Şi nu da pradă trupul tău in cupa morţii;

A mai rămas inc-o petală…mai sunt trei,

Ins-a fi bun nu-i imposibil dacă vrei.

Simt cum parcă pleoapele-mi sunt grele,

Aşa cum sunt aceste petale de lalele,

Ce se deschid uitandu-se la soare,

Şi cad duse de vant pe cand laleaua moare.

Simt cum mă cuprinde un văl făr’ de culoare,

Te-apropii-ncet de mine, ce simt in suflet oare?

Dormim imbrăţişaţi făr’ a ne da seama

Unde suntem, sau cat e ceasul, căci ne-a murit şi teama;

Petalele se-nchid şi totu-i clar-se face noapte-

Păcat că maine-n zori au să lipsească toate.

Primeşte amintirea

Primeşte de la mine amintirea

Şi iartă-mă de nu vorbesc cu tine,

Căci lumea ce se află-n mine

E seacă astăzi de iubire.

Iţi dau in versuri tandre melodia

Clipelor uitate-n cărţi ingălbenite,

De vremi trecute şi rănite,

Dar care cantă numai fericirea.

Dacă pleci...

Dacă pleci,

Ia-mă şi pe mine

In lumea asta rece şi plină de păcat

Nu-ncap decat cu tine.

Dacă pleci,

Ia-mă şi pe mine

Să gust şi eu amarul şi durerea

Sufletului marcat de rătăcire.

Dacă pleci,

Ia-mă şi pe mine

Nu mă da pradă viselor negre

Umbrite de-a morţii-nchipuire.

Dacă pleci,

Ia-mă şi pe mine

Şi să pornim acum spre-mpărăţii

Fără regi, fără regine.

Dacă pleci,

Ia-mă şi pe mine

Şi-n strălucirea vieţii ce ne-aşteaptă

Să alergăm pe-un nor spre fericire.

Care pe care

Iţi spun că te cred şi poate că-i mai bine-aşa,

Dar totuşi simt in suflet supărare,

Mă uit in ochii tăi, dar nu-nţeleg

Cine cu cine şi care pe care.

Tu mă intrebi dac-am să-ţi spun vreodată

Ce am simţit la prima sărutare,

Nu ştiu ce să-ţi zic, sau ce să mai cred,

Cine cu cine şi care pe care.

Mi-ai spus de-atatea ori că nu ştii ce-i iubirea,

Dar ştii de ea că seamăn n-are;

Tu incă te-ndoieşti, eu tot nu-nţeleg,

Cine cu cine şi care pe care.

Dacă-ţi voi spune c-am simţit fiori,

Tu nu mă crezi, te superi şi mai tare

Şi-apoi poate incepi tu să mă-ntrebi

Cine cu cine şi care pe care.

Dacă te-ai întoarce...

Te-ai dus…

Şi n-ai vrut să priveşti in urmă;

Nu mai conta nimic cand ai plecat

Nici chiar durerea ce sufletul ţi-o curmă.

N-ai vrut să ştii nimic de mine

Nici de trecut…nu avea rost

Să plangi trecutul amintindu-ţi

Dacă suntem, dacă am fost…

E greu…şi depărtarea doare,

Iar sufletul rămane impietrit

Nu mai răspunde la intrebări curente

De te-am iubit, de m-ai iubit…

Dacă te-ai intoarce azi

Nu cred că aş şti ce să-ţi spun

Nu aş putea privi spre tine

Amintirile răman, iubirile apun…

O luptă grea am dus cu mine

Şi-acum cand simt că m-am invins

N-aş mai putea să cred in tine…

Focul inimii s-a stins…

Să mă ierţi

Tu să mă ierţi că inca te iubesc

Şi fiecare clipă ce-o port in gand cu tine

Strigand parcă mă-ndeamnă să trăiesc

Şi cand tresar mă-ntreb dacă e bine;

Tu să mă ierţi că incă mai aştept

In clipa rătăcirii s-apari in calea mea

S-alungi durerea ce mă apasă-n piept

S-alungi tristeţea şi s-o preschimbi in stea.

Iar dacă nervii tăi or să cedeze

Şi intr-o zi n-ai să mai poţi răbda,

Imi voi ruga iubirea să-nceteze

Şi poate-atunci uitării mă vei da…

Aşteptarea ta, furia deşertului

E intuneric, iar stelele-s ascunse

In norii negri ca păcatul

Tu mă aştepţi…eu am să vin

Simţindu-ţi indelung oftatul.

Dar parcă nu pot să păşesc,

Mi-e frig, e beznă şi tarziu

Pe drumul meu…insă eu ştiu

Că tu m-aştepţi intr-un pustiu.

Ajung curand…mă-ndrept spre tine,

Te văd privind in calea mea

Precum un Sfinx plin de furia

Deşertului pe vreme grea.

În semn de mulţumire

Eu te-am ţinut mereu aproape,

M-ai invăţat ce-i bine şi ce-i rău,

M-ai ascultat dac-am avut ce-ţi spune

Şi m-ai certat in gandul tău.

Mi-ai dat curajul de care-aveam nevoie

Şi sufletul deodată l-a cuprins,

Mi-am fost complice şi-apoi chiar trădătoare

Şi-n lupta mea cu mine m-am invins.

Am ascultat de sfaturile tale,

Mi-ai indrumat paşii mereu,

Mi-ai spus că-n viaţă sunt eşecuri,

Dar nu mă speriam că-mi va fi greu.

Mi-ai dat chiar şi puterea de a crede-n mine

Prin felul tău de-a fi, prin universul tău,

De-aceea iţi dedic azi versuri

Rupte din suflet, fără păreri de rău.

Orice ar spune lumea

Te iubesc, orice ar spune lumea,

Lumea asta rea şi plină de minciună,

Ce de va şti că tu imi eşti iubirea,

Se va topi in nemiloasa-i ură…

Te iubesc, orice ar spune lumea,

In jocul ei de vorbe străvezii,

Ce de va şti că tu imi eşti iubirea,

Va tresări de doruri purpurii…

Te iubesc, orice ar spune lumea,

Lumea vrea s-atingă nemurirea

Şi de va şti că tu imi eşti iubirea,

Ne va păta cu lacrimi fericirea…

Te iubesc, orice ar spune lumea,

Lumea poate spune orice va dori,

Şi de va şti că tu imi eşti iubirea,

Cu cat iţi voi greşi, cu-atat te voi iubi…

Tot nimic...

Caut ceva, dar nu gasesc,

Sau poate nu caut nimic;

Privesc in jur şi e un haos,

Dar tot nimic...

Deschid o carte…şi ce văd:

E scrisă-n versuri…dar şi-n proză

Ii caut titlul şi-l citesc,

Dar tot nimic…

O las deoparte, n-are rost

Să mă apuc să o citesc

Privesc in jur şi e tot haos,

Dar tot nimic…

Apoi deodat-am tresărit

Se-aud parcă nişte paşi

Stau intr-un loc ascuns şi tac,

Dar tot nimic…

Şi-n haosul acela am văzut

O luminiţa vie, colorată

E viaţa insaşi printre moarte

Şi m-am trezit…

Senzaţii

Nu ştiu ce pot ca să iţi spun

Cand te privesc ca şi acum

Şi văd surasul tău firesc

In gene de lumină care cresc.

Căldura ta mă infioară

Şi ochii tăi imi ard privirea,

Cand indelung stai şi veghezi

Şi-n şoapte mi-aduci fericirea.

In palme simt geruri eterne

Şi-n pleoape durerea crescandă,

Iar ochii imi sunt umezi aievea

De lacrimi reci ce ii cufundă.

Degetele imi tremură iar,

Găsind emoţii tot mai profunde

Şi glasul dispare deodată-n tăcere

Şi-n şoapte incet imi pătrunde.

Regăsirea din vis

Se intalniră intr-o zi ploioasă

Cand soarele uitase să răsară

Şi soarta hotărase ca atunci

Acele două inimi să tresară.

El ii vorbi cu inima deschisă,

Fără a se gandi dacă mai are rost

Să jure iar credinţă şi iubire

Pentru ceva ce mai demult a fost.

Dar totuşi a-ncercat s-o ţin-aproape

In lumea lui şi-n inima-i umbrită,

Părea mai sincer ca oricand,

Dorea ca ea să ştie că-i iubită.

„Trec ani in şir pierduţi in fum,

Dar incă te iubesc, deşi mi-e greu s-o spun;

Mă văd mereu parcă purtat de-o stea

Punandu-ţi măna caldă-n mana mea

Şi noi zburăm in zarea-ndepărtată,

Fără să ne gandim că vom veni vreodată

Aici, acasă, in aste vremuri grele,

Mai bine tac, hai să uităm de ele

Şi să zburăm departe, aşa cum ne dorim

Şi tot timpul pereche, tot timpul noi să fim.”

Ea-l asculta timidă şi tăcută,

Fără să ştie ce să creadă,

Dar inima-i dicta: „-Iubeşte

Şi lasă lucru-acesta să se vadă.”

Şi s-a supus intregii ei fiinţe

Şi s-a lăsat purtată iar de valuri

Ca mai demult cand impreună

Visau la marile-idealuri.

„Inchid ochii şi curg lacrimi

Pe-ai mei obraji umbriţi de vise,

Te vreau aici, mi-e dor de tine,

Te văd sub pleoapele-mi inchise.

Suntem pe-un munte singuratic

Şi tu mă ţii in braţe strans,

Emoţii mari ne copleşesc

De fericire şi de plans.

Şi totuşi ştiu că este vis,

Dar cred in el, e visul meu,

Mi-e teamă să-mi deschid iar ochii,

Mi-e teamă şi imi este greu.”

Dar totuşi şi-a deschis iar ochii

Şi lacrimile-i impanziră,

Văzu că ii era aproape

Şi parcă nu mai auziră.

Era o linişte deplină-n noapte,

Iar norii parcă-ncet plecau,

Tocmai atunci cand acei doi

Spre infinit uşor zburau.

Când la tine e zi, la mine e noapte

Te-ai dus fără să ştiu nimic

Şi ai ajuns aşa departe,

Incat la tine e zi,

Iar la mine e noapte.

Dacă-ţi vei pierde curajul vreodată,

Nu te-ntrista...citeşte o carte

Şi dacă la tine e zi,

La mine să ştii ca e noapte.

Aş vrea să pot să iţi vorbesc

Aş vrea să pot s-amplific şoapte,

Dar cand la tine e zi,

La mine e noapte.

Aud bătaia ne-ncetată

A unei inimi speriate

Şi ştiu că la tine e zi,

Căci la mine e noapte.

Nu-ţi fie teama de-oi mai fi

Aici cand tu te vei intoarce;

Doar ştii: cand la tine e zi,

La mine e noapte.

Te-am căutat de-atatea ori

Şi te-am găsit numai o dată

Pe cand la tine era zi,

Iar la mine, o noapte-mpăcată.

Te vei intoarce,asta ştiu,

Din locurile-ndepărtate

Şi cand va fi şi noaptea zi

Şi cerul va vorbi in şoapte;

Dar pană atunci la tine e zi,

Iar la mine, intuneric in noapte.